Poetii nu-s din lumea asta...

Poetii nu-s din lumea asta…

Poetii nu-s din lumea asta,
habar n-am de unde vin…dar trebuie ca nu-s de pe aici.
Ei traiesc pe acest pamant ispasind vreun misel  pacat…

Au un fel de Menire, insa nu sunt siguri daca nu cumva au gresit planeta…hmm…

Poetii traiesc prin paduri, nu ca tot omu’, manaca fructe, si ce mai gasesc (si-au pastrat probabil obiceiurile din lumea de unde vin); se abat pe cararile intortocheate si se pierd in adancuri stufoase, cu pasi repezi, de nebuni(ca toata lumea stiu ca nu sant citavi la minte),
alungand ca pe un roi de albine gandul la ceilalti si oranduielile lor…Gem, insa de satisfactie cand se aseaza pe muschi, frunze uscate, pititi dupa ferigi inalte, si se infrupta,
in apropiere de luminis, cu un pumn de afine amestecate cu ierburi si pamantul presarat
pe stanca muntelui…  

Daca gasesc o floare de mac o ridica…o privesc ciudat (ei sunt niste ciudatzi),
si ochii li se umezesc si se aprind ca la taurii turbati.

Ei privesc cerul cu nostalgie, la Lumina si seara la Luna, pentru ca le aminteste de lumea de unde vin, care e probabil, dupa cum scruteaza cerul, mai sus si decat planetele pe care ninge cu diamante, si  de cele pe care bat vanturi cu gaze multicolore, mai puternice de sute de ori decat pe pamant…

In lumea din care vin ei  poetul e un luceafar care se casatoreste cu o luna, o fata mica, rotunjoara si gratioasa, cu sani in parg si se plimba prin codrii de arama (pe acolo sunt chestii dintr-astea)… Ea culege flori si el…o priveste… Acolo nu e rusine sa faci lucrul asta…

Aici poetii sunt pironiti cu degetul si se rade cu pofta…

De aceea ei fug in munte si privesc Cerul …